Navele pulsative realizau viteze de mii de ori mai mari. Dar pericolul pe care îl prezentau ele consta în faptul că, în timpul «pulsaţiei», nu puteau fi dirijate. Nici oamenii nu erau în stare să treacă prin pulsaţie decît întro stare de inconştienţă, protejaţi de puternice cîmpuri magnetice. Astfel, «Tellur» înainta printrun fel de salturi, cercetînd, de fiecare dată, cu multă grijă dacă drumul în faţa e liber pentru următoarea pulsaţie.

Trecînd pe lîngă Şarpe, printrun spaţiu aproape lipsit de stele, din regiunea latitudinilor superioare ale Galaxiei, «Tellur» trebuia să ajungă la constelaţia lui Hercule, spre un astru de carbon.

Cosmonava fusese destinată să călătorească pe o distanţă atît de colosală pentru ca echipajul său să cerceteze unele transformări misterioase ale materiei de pe astrul de carbon, transformări cît se poate de preţioase pentru energetica terestră.

Se presupunea că steaua aceasta era legată de o nebuloasă întunecată de forma unui disc electromagnetic în permanentă rotaţie şi îndreptat cu muchea spre pămînt. Savanţii se aşteptau ca astronavigatorii de pe «Tellur» să vadă repetarea formării sistemului nostru planetar la o distanţă relativ nu prea mare de Soare. «Nu prea mare» însemna, de fapt, o sută zece parseci, sau trei sute cinci zeci de anilumină…

Kary Ram cercetă aparatele de protecţie. Ele arătau că toate transmisiile dintre automatele navei cosmice sînt în perfectă stare. Tînărul astronaut căzu pe gînduri.

Departe, departe, la o depărtare de şaptezeci şi opt de aniluminii rămăsese Pâmîntul — astru minunat, pe care omenirea îl transformase, hărazindul unei vieţi luminoase şi muncii sale creatoare. În aceasta societate lipsită de clase, fiecare om îşi cunoaşte bine întreaga planetă: nu numai uzinele, plantaţiile, minele şi exploatările ei maritime, nu numai centrele de studii şi cercetări, muzeele şi parcurile naturale, ci şi colţişoarele dragi de odihnă, de singurătate sau izolare împreună cu fiinţa dragă.