Comandantul aşteptă pînă ce tovarăşii săi se lăsară pe spate în fotolii şi, închizînd ochii, îşi pierdură cunoştinţa. Atunci mişcă nişte butoane de pe o cutiuţă aşezată lîngă genunchiul său. Fără nici un zgomot şi implacabil ca însăşi soarta, se lăsară din tavan masivele calote de metal. Cu o clipă mai înainte, Mutt Ang pornise roboţii mecanici care dirijau pulsaţia şi cîmpul magnetic de protecţie. Sub calotă, în lumina slabă a unui bec albăstrui, comandantul citi indicaţiile aparatelor de control şi abia după aceea îşi provocă somnul…

Nava interastrală ieşise din cea dea patra pulsaţie. Acum steaua enigmatica — ţinta călătoriei — crescuse pe ecranele părţii din dreapra, nordice, pînă la dimensiunile Soarelui văzut de pe Mercur.

Astrul colosal (din clasa rară a stelelor «întunecate», de carbon) era supus unui studiu amănunţit. «Tellur» înainta cu o viteză mai mică decît cea a luminii şi se afla la mai puţin de patru parseci fie gigantica stea întunecată KNT 8008, ce abia se putea zări de pe Pămint, chiar cu ajutorul celor mai puternice telescoape. Asemenea stele — diametrul lor era egal cu 150—170 de diametre ale Soarelui — se caracterizau printro abundenţă de carbon în atmosfera lor. La o temperatură de douătrei mii de grade, atomii de carbon se uneau în nişte moleculelanţ

În schimb, în centrul giganţilor de carbon temperatura ajungea pînă la o sută de milioane de grade, dînd astfel naştere unor colosali generatori de neutroni, în care elementele uşoare se transformau în elemente grele şi chiar în transuraniene — cum ar fi californiu, ba chiar şi în rossiu, cel mai greu dintre elemente, cu greutatea atomică 401, creat cu patru secole în urmă. Savanţii erau de părere că, pe drept cuvînt, aştrii de carbon puteau fi numiţi uzine de elemente grete, întrucît le risipeau în spaţiu în urma unor explozii periodice. Îmbogăţirea întregii compoziţii chimice a Galaxiei noastre are loc tocmai prin această activitate a întunecaţilor giganţi de carbon.