Cosmonava pulsativă a dat, în sfîrşit, posibilitate omenirii să studieze de la o mică distanţă astrul de carbon pentru a înţelege natura proceselor de transformare a materiei din interiorul acestuia; cheia acestor procese încă nu fusese găsită de fizicienii de pe Pămînt.

Echipajul navei interastrale se trezi, şi fiecare dintre membrii lui îşi începu cercetările, datorită cărora pentru cei rămaşi pe Pămînt avea să fie ca şi mort vreme de şapte sute de ani. Nava părea că se mişcă acum foarte încet, dar o înaintare mai rapidă nici nu era necesară.

«Tellur» zbura cu o uşoară deviere spre sud de astrul de carbon, pentru aşi feri de radiaţiile acestuia ecranul locatorului. Şi astfel oglinda neagra a aparatului rămînea mereu întunecată vreme de saptămîni, luni şi ani de zile.

«Tellur» — sau, cum era trecut în registrul flotei siderale a Pămîntului: I.F. - 1 (ZET — 685), prima cosmonavă de cîmp invers sau cea dea şase sute optzeci şi cincea din numărul total al navelor interastrale — nu era atît de mare ca navele de cursă lungă care circulau cu o viteză mai mică decît cea a luminii. La construirea lor se renunţase doar de puţină vreme — de la inventarea cosmonavelor pulsative. Acele uriaşe nave de cursă lungă duceau cu sine un echipaj ce ajungea pînă la două sute de persoane, iar generaţiile care se succedau pe bord făceau posibilă cercetarea unor considerabile distanţe ale spaţiului interastral.

De fiecare dată, la întoarcerea cosmonavelor de cursă lungă îşi făceau apariţia pe Pămînt cîteva zeci de oameni veniţi dintro altă vreme — reprezentanţi ai unui trecut îndepărtat. Şi, cu toate că nivelul dezvoltării lor era excelent, acestor fiinţe revenite din trecut noile timpuri li se păreau stranii, şi adesea pe aceşti cutreierători ai cosmosului ajungea săi fure din rîndurile celorlalţi o adîncă melancolie sau un dor de izolare.

Acum. cosmonavele pulsative îi vor duce pe oameni şi mai departe.